Skip to content

Veneția: Palatul Dogilor

Despre prima mea vizită în Veneția am scris pe varianta wordpress a blogului meu; asta se întâmpla în 2011. Atunci nu am vizitat niciun obiectiv turistic, m-am limitat la o plimbare interminabilă prin labirinutul venețian. Ajungând a doua oară, trebuia să se întâmple mai mult, așa că am intrat în Palatul Dogilor (Palazzo Ducale), care a ajuns să fie cea mai impresionantă clădire pe care am vizitat-o până în prezent.

Din păcate, în niciuna dintre încăperile care m-au dat pe spate, fotografiatul nu este permis. Din fericire, palatul poate fi vizitat virtual, pentru cei care nu s-au hotărât încă să ajungă la Veneția, sau nu știu pe ce să își cheltuie banii dacă ajung acolo. Legat de bani, acum (primavara-vara lui 2014), accesul costă 16 Euro pentru adulți, respectiv 10 Euro pentru elevi și studenți (15-25 ani).

O chestie nouă la cea de-a doua vizită a mea în Veneția a fost și felul în care am ajuns aici: cu vaporetto. Nu îmi plac plimbările cu astfel de îmbarcațiuni (mă plictisesc), dar Veneția e destul de pictorească din toate părțile să nu te bucuri apropindu-te de ea.

Restul vizitei (de doar câteva ore) am alergat (literalmente) prin același labirinit de care pomeneam mai sus, bucurându-mă să descopăr locuri noi, pe care nu le mai vizitasem. Am găsit Veneția la fel de fascinantă cum mi s-a părut și prima dată, însă parcă și mai aglomerată decât mi-o aminteam. Cert e că pentru prima dată în viața mea, m-am distrat while sightseeing, și mi-am dat seama că fun traveling mi se poate întâmpla și mie cu puțin noroc.

Share Button

Plimbare prin Zagreb

N-am avut nici cea mai mică idee la ce ar trebui să mă aștept de la Zagreb; ajungeam pentru prima dată în Croația și îi întâlneam capitala cu o curiozitate reținută, care ulterior însă, avea să se transforme în entuziasm pur.

Nu i-am acordat decât o plimbare de câteva ore, dar ah! cum aș mai fi rămas…

Am început de la catedrala neo-gotică “Adormirea Maicii Domnului” (Katedrala Uznesenja Blažene Djevice Marije) și am mers în piața principală a orașului, care gravitează în jurul statuiei lui Josip Jelačić, erou național al Croației. Piața e destinată pietonilor, cu excepția (faimoaselor) tramvaie albastre care o străbat la sud. În rest, clădiri moderne amestecate cu modelul secesiuniei vieneze și o atmosferă dinamică.

Din Trg bana Jelačića am luat-o pe strada Tkalčićeva, care m-a cucerit de la prima vedere. Restaurante, cafenele, baruri, terase și magazine din metru-n metru – întocmai genul de loc în care mă simt mai puțin confortabil -, dar ce atmosferă plăcută în acest caz…

Din Tkalčićeva câteva străduțe/scări (pe stânga) te duc în Orașul de sus (Gornji grad) unde se găsesc: Parlamentul, Biserica Sf. Marcu (Crkva sv. Marka), Biserica Sf. Ecaterina (Crkva sv. Katarine), Tunul Lotrščak, Muzeul de istorie al Croației (Hrvatski povijesni muzej) și MUSEUM OF BROKEN RELATIONSHIPS! Nu l-am descoperit decât acum, făcându-mi documentarea pentru articol, dar e un motiv în plus să vreau să mă întorc în Zagreb. În 2011 i s-a acordat premiul pentru cel mai inovativ muzeu din Europa – mai multe detalii aici.

În sudul acestei zone se deschide o panoramă asupra orașului, mult mai frumoasă și cuprinzătoare – sunt sigură – din Turnul Lotrščak. Tot aici se află și cel mai scurt funicular din lume (66 m).

Pe scările care se văd în una dintre poze, am coborât din Orașul de sus și m-am mai plimbat un pic în jurul Pieței Josip Jelačić. Încântarea am păstrat-o; e ceva pe gustul meu în Zagreb. Voi ați fost?

Share Button

În vene

Am o văpaie pe spate ce își apasă pașii rari, arzători, fără regrete, fără resentimente, ca o prea-sus-pusă stăpână. Nu îmi amintesc când am făcut cunoștință; poate niciodată. Dar știu cu o claritate dezolantă când am simțit-o pentru prima dată.

Era un august, acum îndepărtat și probabil bătrân, când soarele începea să se dea la o parte. Se pregătea cerul pentru toamnă, încet-încet, un nor at a time și subtil simțeam adieri peste obraji, încheieturi și coate. Mă pregăteam și eu pentru zilele în care lumina apărea mult mai târziu încercând să-mi alung melancolia verii care se stingea, cu o limonadă de struguri.

În seara aia era liniște…sau cel puțin eu nu auzeam nimic. În văzduh vedeam lumina arzând – era de un portocaliu aprins – și mă întrebam cum aș putea face să o prind și îndes în suflet. Nu mă gândeam la căldurea ei, cât la strălucire; îmi imaginam cristale luminoase țesându-mi fericire prin sânge și la cum mi-aș fi închis ochii într-un nesfărșit extaz. Și i-am închis.

De atunci, august a venit de multe ori. Melancolia mă îmbată mereu, strălucirea e la locul ei – în vene – dar căldura s-a prelins, mă apasă. Un fir de foc, portocaliu aprins, pe spate, printre vertebre și urme de ani trecuți, nestingherit, ca la el acasă, veghează. Nu-mi spune nimic; nu cântă, nu fredoneaza. E doar promisiunea unui nou început, atunci când oriunde, orice, oricine se stinge sau încetează.

photo ©FrantisekSpurny (deviantart.com)

Share Button

Croația: Insula Krk

Krk este cea mai mare insulă croată, accesibilă rutier, grație unui pod ce unește insula de peninsulă din 1980. Având un substrat calacaros, relieful este destul de interesant modelat. Din punct de vedere administrativ, are 7 așezări majore/municipii, dintre care o să trec în revistă mai jos 3.

Orașul Krk se află în sud-vestul insulei și este una dintre cele mai vechi așezări la Marea Adriatică, fără însă să ofere prea multe: o piață, câteva străduțe, un punct de belvedere, o promenadă modestă și un mic castel de care se leagă istoria unei faimoase familii croate, Frankopan.

În Punat - aflat la 8 km de Krk – atracția principală este portul (Marina Punat) care se spune că ar fi cel mai vechi din Croația (1964) și unde se construiesc la o calitate recunoscută bărci/vase. În larg, la mai puțin de 1 km se află insula Košljun unde e de vizitat o mânăstire franciscană și muzeul aferent.

Mai interesante sunt plajele din Baška (unul din cele 7 municipii de pe insula Krk), care atrag de fapt, cei mai mulți turiști pe această insulă.

Localizare:

Share Button

Just another week [30/2014]

Online:

 

Offline:

  • am început să citesc Pe culmile disperării; merge greu, dar era timpul să-l cunosc pe Cioran
  • recomandare de film: The East
  • 2 x 3.2 km alergați
Share Button

Croația: Grožnjan

Îmi vine greu să scriu despre Grožnjan, întrucât e un loc vorbește singur despre el. Și ar fi putut vorbi în acest caz prin fotografii, dar cred că am fost prea fascinată să mă concentrez la fotografiat.

Ne îndreptam dinspre sudul penisulei Istria (Pola) spre un orășel cu nume urât, după ce vizitasem toată ziua, frumusețe de orașe și stațiuni pe malul mării. La un moment dat, văd că drumul începe să se îngusteze, trecem prin ceea ce seamănă a fi niște sate, și mașinile sunt tot mai rare. După un timp șoseaua devine prăfuită și ne oprim: de aici pe jos!. Drumul pe care mergem nu e altceva decăt praf (niște buldozăre pe margine), însă priveliște e superbă: e valea Mirnei.

După vreo 10 minute de mers am ajuns:

Acum, după ce (sper că) ați văzut modestele mele fotografii, o să spun totuși câteva lucruri despre locul ăsta. După cel de-a doilea război mondial, populația locală a început să emigreze. În condițiile astea, în anii ’60, casele părăsite din Grožnjan au fost oferite artiștilor croați (dar și din țările vecine) iar orașul a fost declarat oraș al artiștilor.  În prezent, e plin de galerii de artă, se organizează cursuri și workshop-uri pe teme artistice, respectiv diverse festivaluri.

Arhitectura e inspirată de stilul venețian, atmosfera medievală e răsuflată de fiecare piatră și misterele pare să se ascundă după fiecare colț. E un loc ideal pentru degustarea bucătăriei croate, a vinului, uleiului de măsline, trufelor și câteva feluri de brânzeturi.

Hoteluri n-o să găsiți în Grožnjan, dar sunt câteva locuri de cazare private, care sunt sigură că oferă o experiență memorabilă. Dar până la cazare, problema e că fără o mașină personală e oarecum dificil de ajuns aici. Există un autobuz de la Buzet la Buje, pe care dacă îl iei, trebuie să rogi șoferul să te lase la Bijele Zemlje. De acolo mai sunt 3 km până la Grožnjan.

Dar chiar și dacă nu ajungi în acest orășel, toată zonă e foarte frumasă. Aș fi stat zile întregi să admir peisajul…

Localizare:

Share Button

Just another week [29/2014]

[Asta e o chestie nouă pe care o fac: un fel de sinteză a fiecărei săptămâni împărțită în două categorii - online și offline]

Online:

  • un articol despre Beyonce în New York Times: The Woman on Top of the World
  • știu 2 bloguri de Travel Photography românești (unul descoperit săptămâna asta) care îmi plac grozav de mult: Treklens (Marius Păcurariu) și Drumețul Eclectic (Florin Chirilă). Florin se ocupă și de fotografiatul păsărilor.
  • Equals Three (=3) s-a întors și are o gazdă nouă.
  • un ghid ca la carte despre Amsterdam.
  • din martie Ariel Constantinof moderează o emisiune online: România 2.0. Cam târziu am descoperit-o, dar prezintă oameni și idei interesante.
  • tot descoperit târziu – proiectul fotografic a lui Radu Bădoiu: Myself (Lanul de secară). Femei expuse vizual și prin cuvinte – frumoase, urâte, bădărane, artiste, femei.
  • un nou interviu cu scriitorul Cosmin Leucuța
  • karma is a bitch

 Offline:

  • habar n-am cum ajung vinurile să fie descrise pe etichetă. Clar e că “aromele de fructe tropicale (care) au căpătat  nuanțe armonioase de unt și ciocolată” n-or să fie identificate de papilele mele gustative nici într-o 100 de ani.
  • recitesc după foarte mulți ani La răscruce de vânturi. Fantoma lui Catherine îmi aduce aminte de Christina lui Eliade. Nu mă întrebați cum adorm noaptea.

Bonus! online + offline. Scriu de vreo 5 ani, și pe când m-am apucat să fac asta, o făceam pentru că îmi era foarte greu să-mi exteriorizez ideile și gândurile prin viu grai. Astfel, tot ce scriam era în legătură cu oamenii din jurul meu. Dar săptămâna asta a fost epică: după foarte mult timp de când n-am mai scris/făcut aluzii la oamenii din jurul meu, trei persoane s-au sesizat. Truly mesmerized.

Photo: ©Marius Păcurariu

Share Button

Croația: Opatija

Opatija e un loc ceva mai special în rândul stațiunilor turistice de pe litoralul croat. Se spune că aici s-a născut tradiția turistică a Croației cu Vila Angiolina construită în 1844. Tot aici s-a construit și primul hotel pe coasta Adriaticei, Kvarner, doar unul dintre actualele hoteluri de lux din Opatija.

Iar apoi faima… Începând din 1880-90 și până peste mai bine de 100 de ani, a fost stațiunea marilor elite (în special ale Imperiului Austro-Ungar). Doar câteva nume care obișnuiau să-și petreacă timpul aici sunt: Franz Joseph I, Ferdinand I și Împărăteasa Maria Anna, Wilhelm al II-lea, Oscar al II-lea, Carol I și Regina Elisabeta, James Joyce, Henryk Sienkiewicz, Vladimir Nabokov, Isadora Duncan și muți alții.

Unul dintre lucrurile pentru care eram nerăbdătoare să ajung la Opatija a fost arhitectura: minunății de palate. E greu de crezut că te afli într-un orășel mic din Croația când (făcând abstracție de Adriatica din spatele sau lateralul tău, dar și de palmieri) clădirile în stil Art Nouveau de la fiecare pas îți amintesc de Viena.

Printre atracțiile turistice pe care am reușit să le surprind cu aparatul foto (prea puține, dat fiind că alergam să văd cât mai multe palate) sunt:

  • BisericaOur Lady of the Annunciation” (nu știu care e echivalentul în română) – o construcție de început de secol XX

  • Parcul Sf. Iacob (trebuia să fie și biserca pe acolo) – aflat în inima orașului, înconjurat de faimoasele hoteluri Imperial, Milenij și Kvarner

  • 2 statui (sunt ceva mai mult răsfirate prin oraș) : “Boatman“, respectiv “Femeia cu pescărușul

  • Lungomare – promenada pe malul mării

Opatija_14

Opatija_17

Pe lângă acestea ar mai fi câteva puncte de interes: Vila Angiolina, Pavilionul de artă “Juraj Sporer”, Croatia Walk of Fame și plaja Ičići

La sfârșit încă 3 lucruri:

  1. Opatija nu e o stațiune de tineret, nici de părinți cu copii. Ce mai, e frumoasă, dar plictisitoare.
  2. Nu poți să vorbești de Opatija fără să aduci vorba de Rijeka – al treilea oraș ca mărime din Croația (după Zagreb și Split) – aflat la 14 km de Opatija. Are un port destul de mare și un centru simpatic (numai bun de o tură de “shopping”).

3. O poză rară cu mine: când rânjesc. Iar în văzduh șantier, Marea Adriatica (Golful Kvarner), respectiv Rijeka. M. mersi de poză. :)

Opatija_03

Localizare:

Share Button

2 crime și 1 condamnare la moarte: Tunelul lui Sabato & Străinul lui Camus

Întâmplarea face că am citit nuvele astea două, una după cealaltă. Prima a fost Străinul de Albert Camus - foto stânga, iar a doua (la recomandarea Lilianei de a încerca ceva de Ernesto Sabato - foto dreapta), Tunelul.

Albert_Camus+Ernesto_Sabato

E prima dată când am făcut cunoștință cu cei doi autori, deși pe Camus îl vânam de pe vremea când răsfoiam cu poftă și curiozitate cărțile și eseurile lui Sartre și distinsei lui prietene, S. de Beauvoir. Din ce-am citit despre Camus, pare să fie o polemică continuă dacă a fost sau nu un susținător al existențaismului (dar asta e un subiect pe care o să vreau să-l dezbat după ce parcug în detaliu opera sa). Cât despre Sabato, nu am dat unul de altul decât prin librări…ocazional și subtil.

Sunt 6 ani (1942-1948) între apariția celor 2 nuvele, în ordinea în care s-a întâmplat să le și citesc. Camus e un francez născut în Alger, în timp ce Sabato e argentinean. E doar 2 ani diferență între ei, Sabato fiind primul născut…dar și ultimul care să moară – în 2011, înainte de a împlini 100 de ani. Camus, n-are norocul (sau nenorocul) unei vieți prea lungi – moare în 1960 (la 47 de ani) într-o accident de mașină.

Iar acum să le iau pe rând.

Străinul e o povestioară destul de complexă, deși nici scrisul, nici firul narativ, nici întâmplările nu dau bătăi de cap. Ba chiar, că la prima vedere nu pare nimic complicat; interiorul personajul principal însă, e terenul pe care atâtea înțelesuri se defășoară. Meursault e  un om sincer, introvertit, chiar insensibil după criterii convenționale, care nu răspunde cu comportamente și idei normale și social general acceptate, care vede lumea prin prisma unei filozofii a absurdului și a inutilului, care știe că anumite lucruri sunt inevitabile sau ireversibile și nu simt nevoia de a reacționa altfel decât cu…indiferență.

Long story short, Meursault, afându-se într-o duminică pe plajă cu niște prieteni, ucide “din cauza soarelui” un arab (îl împușcă). În urma judecării, este condamnat la moarte.

Tunelul, e o metaforă (ca și Străinul de fapt) pe care naratorul o îmbrățișează cu scopul de a-și scrie povestea. Scrisul e agitat, cu analize lungi, cu lucruri și idei lăsate neclarificate. Juan Pablo este un pictor  cunoscut, însă destul de singuratic, frustrat, care simte nevoia de a-și motiva fiecare acțiune și atitudine într-o scurgere tumultoasă de gânduri; este impulsiv, ușor agresiv, capabil să dezvolte obsesii și paranoia, chiar nevrotic aș spune. E un personaj pe care nu am reușit să-l înțeleg, iar asta mi-a adus enervare.

Long story short, Jean Pablo, se îndrgăotește pe loc de o femeie (căsătorită) care îi vizitează o expoziție, devine obsedat de ea, dezvoltă un fel de relație în care intersul celor doi e departe de semnul egal, ca la final, Jean Pablo să ajungă să o ucidă pe femeie (o înjunghie) întrucât iubirea lui se lasă fără răspuns.

Dar Străinul și Tunelul mai au ceva în comun: personajul feminin din ambele cărți, se numește Maria.  :)

Acesta fiind spuse, e loc de atenție separată atât pentru Albert Camus, cât și pentru Ernesto Sabato. Pentru moment însă, îl prefer pe cel dintâi. Voi? Păreri despre cei doi autori, despre asemănările dintre cele două cărți?

 

Share Button

M-am săturat

Știu acum ce înseamnă: nu mai e vorba de un pahar care se umple și dă pe afară, e vorba de un borcan cu bilețele pe care scrie “m-am săturat”. L-am văzut umplându-se la părinții mei, l-am văzut ticsit la străini, iar astăzi…într-o dimineață în care cei mai mulți dintre voi dormeați, am conștientizat că și eu am unul.

Anul ăsta mi-am propus să îndrăznesc să visez mai mult, să umplu un borcan cu bilețele împăturind speranțe și ambiții. E trecut de jumătatea anului și eu am colecționat all the wrong things. Și m-am săturat.

Partea cea mai idioată la nemulțumire, e revolta care se naște în tine în legătură cu orice îți inspiră superficialitate și grandomanie. Cel puțin mie așa mi se întâmplă; dacă în general sunt o ignorantă și nu îmi pierd vremea să trag concluzii, când mă macină ceva, aș vrea ca toată lumea să se vadă prin ochii mei. Începând cu fenomenul Facebook, continuând cu fetele și femeile cocoțate pe 12-15 cm mergând încordate, cu bețivii care îți strică ieșirea în oraș sâmbătă seara, cu colegii de apartament care îți lasă mereu ibricul pentru cafea murdar, cu prieteni care n-au curaj să-ți spună că fiind într-o relație nu mai simt nevoia să povestiți etc., etc.

De cele mai multe ori îi reneg pe ofticații care își varsă nădufu pe unde apucă, dar am și eu momente în care aș spune tot, tot, tot ca să nu le mai țin în mine. Aș îndura la fel de bine, să primesc astfel de comportamente înapoi, căci aș ști cât de benefic ar fi pentru persoana respectivă.

A trecut prea mult timp și n-am mai fost întrebată, ascultată. Și așa mi-am adus aminte cum a ajuns Anca să-și facă primul blog la 14 ani…

photo

Share Button